Doris Lessing...Doris...Lessing...ce nume ciudat! Ați auzit vreodata acest nume? Oare cine să fie ea? Nu se poate să fie o persoană atât de importantă dacă numele ei nu apare pretutindeni. Și totuși...parcă...e o scriitoare, nu? E cea care a trăit în Africa. Tocmai acolo! Atunci nu cred că a scris ceva prea interesant. Cu toate acestea parcă a primit un premiu Nobel. Da, ea trebuie să fie cea care, la primirea unuia dintre cele mai importante premii, a ținut o predică omenirii și ne-a lovit pe fiecare în parte cu cea mai dureroasă armă posibilă - adevărul adus la viață prin puterea cuvântului.
Doris Lessing a primit premiul Nobel pentru literatură în anul 2007, la venerabila vârstă de 87 de ani. O realizare mare ați spune însă prea puțin semnificativă pentru doamna Lessing, cea care a primit acest premiu pentru faptul că a reușit să surprindă esența unei civilizații sfărâmate, analizând fiecare componentă a sa cu o pasiune si claritate greu de egalat. Discursul său de primire a premiului Nobel a reprezentat un strigăt de trezire și un îndemn adresat omenirii de a nu-și uita una din valorile cele mai de preț, anume cultura.
Discursul ținut cu prilejul decernării premiului aduce în prim plan o chestiune veche de secole pe care timpurile atât de “moderne” în care trăim încă nu au reușit să o deslușească. Problema s-ar rezuma, se pare la o alegere simplă: carte sau pâine? Ce ne e mai de folos – de fapt nu nouă, celor din atât de “evoluata” lume civilizată, cât celor ce aparțin unei lumi în mod convențional a treia în această dilematică pendulare existențială? Remarcabil în acest discurs este modul onest și franchețea de care dă dovadă scriitoarea, căci întrebarea pe care o pune nu e nici retorică, nici cinică. Doris Lessing a văzut și a trăit prea intens ororile de care a fost capabilă omenirea în ultimele trei sferturi de veac pentru a lăsa loc ironiei sau cinismului.
De ce citim? Sau, mai bine spus, de ce nu citim? Aceasta este întrebarea adresată nouă de către doamna Lessing. Ați fi surprinși câte alte întrebări pot deriva din aceasta. De ce există copii, femei și bărbați în Africa ce, deși nu au mâncat de trei zile, stau și discută despre cărți, iar noi, sătuli, pierdem din vedere valorile adevărate? De ce tânjesc după cărți și plâng de bucurie atunci când primesc o carte oameni simplii, iar noi, cei care avem rafturi întregi, le lăsăm la mila prafului? De ce există școli fără cărți și table fără cretă pline cu elevi dornici să se înalțe, pe când în alte locuri există școli pline de cărți însă goale de spirit? De ce?
Cunoaștem atât de multe și totuși suntem atât de ignoranți. Avem atâtea posibilități și totuși suntem lipsiți de ambiție. Avem atât de multe și totuși ne pierdem pe noi înșine. Am pierdut din vedere că lectura este cea care ne definește ca oameni. Ea reprezintă baza culturii. Doris Lessing ne spune că în fiecare din noi există un povestitor care este mereu cu noi. El este cel care menține vie flacăra unui neam.
O tânără mamă, după ce citește un fragment din “Anna Karenina”, aflat pe o tejghea dintr-un magazin care reprezintă un licăr de speranță în mijlocul Africii, singurul loc de unde își pot procura apă, pleacă spre casă visând la o viață mai bună și la un viitor luminos pentru copiii ei. Deși însetată, ea are curajul de a visa și ambiția de a încerca să-și facă visele realitate. Acest exemplu, dat de Doris Lessing în discursul ei, este menit să ne arate că nu trebuie să ne lăsăm doborâți de greutățile vieții, că lectura aduce cu sine atât cunoaștere, cât și speranță. Noi, cei care avem totul, nu avem dreptul să aruncăm cultura și să uităm de ea când cei care nu au nimic o prețuiesc atât de mult. Cartea a reprezentat și va reprezenta mereu o sursa de curaj pentru momentele în care simțim cum viața ne apasă, un licăr de speranță când totul pare întunecat și un ghid atunci când nu știm pe care cale să mergem. Asta ne roagă Doris Lessing: să nu uităm cine suntem și să nu uităm că nu suntem singuri pe această lume.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu